Au trecut undeva ĩntre cinci minute şi o eternitate de când am murit-noi, oamenii-, un timp pe care nu l-a mai măsurat nimeni. Când vestea despre cutremurul ce urma sã ne înghită pe toţi a fost transmisã la radio, eram la birou, sorbind dintr-o cafea foarte tare, menitã sã mă ţină ĩn prizã pentru a îmi putea termina cartea. Am înţeles atunci cã aceia ce anunţaseră prăbuşirea omenirii amânaseră vestea, sperând cã mai pot schimba ceva, cã pot găsi soluţii, dar cã, apoi, renunţaseră şi ei la luptã, realizând cã suntem cu toţii jucării ĩn mâna sorţii. Sigur, primul meu gând a fost cã ar trebui sã mă rog, sã-l implor pe Dumnezeu sã facă o minune, dar am realizat imediat cã Dumnezeu murise deja, înaintea noastră, iar astea aveau s-o dovedească, ĩn următoarele ore, toate bisericile, moscheele şi sinagogile pe care oamenii le-au ars până ĩn temelii, ĩn revolta lor ce nu a primit răspuns.  
Apoi, m-am ridicat de la birou, cuprinsã de o mâhnire groaznicã la gândul cã tot ceea ce am scris era acum inutil, nu mai servea nimănui, cã toate zbaterile noastre fuseseră ĩn van şi tot ceea ce construiserăm urma sã fie dărâmat. Afarã, pe străzile ĩncã întregi ale oraşului, fiecare reacţiona ĩn felul lui: urlând, fugind (parcã de sine), distrugând, plângând sau, pur şi simplu, acoperindu-se ĩn resemnare şi aşteptând. Haosul, care înainte fusese mascat sub ordinea noastră artificialã, îşi arãta acum adevăratul chip. Ĩn lumea aceasta care acum era dezlănţuitã, oamenii îşi cãpãtau ĩn sfârşit libertatea absolutã, numai cã ea ne era adusã sub cel mai ironic chip. Sigur, dacã Dumnezeu nu mai exista, totul era permis: orice jaf, orice crimã, orice act subuman pe care l-ai fi săvârşit ĩn interesul tău personal, oamenii puteau fi cât de egoişti doreau, dar ce rost ar mai fi avut toate astea dacã acelaşi sfârşit ne aştepta pe toţi?
Mă grăbeam spre farmacia la care lucra mama, unde speram s-o găsesc şi s-o privesc ĩn ochi pentru ultima oarã, când, trecând printr-un parc aparent pãrãsit, chipul fericit şi neştiutor al unui prunc, ce abia fusese alăptat, mă izbi. Lui nu-i spusese nimeni cã viaţa lui abia începutã şi purã ca o foaie albã, ca un norişor de vara se va sfârşi ĩn mai puţin de 24 ore. Copleşitã, nu am putut sã nu admir forţa femeii ce îl îmbrăţişa şi ĩi zâmbea, încercând sã-i păstreze nealterat universul. Ştiu cã ea aflase, se putea citi ĩn ochii ei trişti, dar îl minţea cum numai mamele pot sã o facă şi cum, minute mai târziu, printre rafturile de medicamente, a făcut-o şi mama.
-Puiule, totul va fi bine, s-au înşelat sigur, o sã vezi, nu se va întâmpla nimic rău. Aş fi vrut sã o cred, dar era clar cã nu se convinsese nici pe sine. I-am spus: „Te iubesc, mamã”, am sărutat-o pe frunte şi am îmbrăţişat-o, bucurându-mă cã pãrul ei ĩncã mai mirosea a iasomie. Apoi, am dat sã plec, iar ea nu m-a oprit, pentru cã îşi imagina probabil unde trebuia sã ajung, dar m-am întors de la uşã, împinsã  de un gând nou, şi i-am spus „La revedere” fãrã cea mai micã ironie.
Afarã am dat din nou de acel amestec de stãri şi reacţii derutant, dar cu o intensitate  vizibil crescândã. Printre bătrâni ce priveau liniştiţi ĩn gol, zăream cupluri care  se sărutau, o femeie care urla ĩn chip groaznic, rostind numele unui Marius, care nu ĩi răspundea, un băiat ce izbea furios de un pom chitara ale cãrei acorduri nu aveau sã mai fie auzite vreodată…. şi, printre toate astea,  durerea atâtor poveşti ce nu au mai fost scrise, durerea surdã a poveştilor noastre…
Ca şi când ne-am fi dat întâlnire, Edi mă aştepta acolo unde bănuiam cã o sã fie, ĩn cafeneaua ĩn care ne-am cunoscut . Plecasem de-acasă ĩntr-o cãmaşã de noapte albã şi subţire, iar el purta un costum cu cravatã pe care-l îmbrăcase înainte sã plece la bancã, dar niciodată până atunci nu ne asortasem la fel de bine, nu aparţinusem la fel de mult unul altuia…Ne-am sărutat şi, ĩn sărutul acela prelungit şi disperat, am văzut totul: şi iubirea, şi viaţa şi moartea şi pe noi, învingători…După un timp, am rupt tăcerea, i-am dezvăluit ideea care mă întorsese din drum când ieşeam din farmacie, i-am spus cã eu credeam ĩn dreptul de a ĩţi alege momentul morţii, de a nu te abandona fatalităţii, de a fi stăpân măcar pe o fărâmã din destinul tău şi, deşi îmi pierdusem coerenţa, ştiam cã el mă înţelegea ĩntru totul…apoi, am scos din buzunar somniferele furate şi l-am întrebat: „Vrei sã murim împreunã?” Mi-a răspuns răsturnând conţinutul tubului pe masã şi împărţind pastilele ĩn douã grămezi egale şi amândoi ştiam ce aveam de făcut… Sfârşitul ne-a găsit dormind pe podea, muriserăm demult unul ĩn braţele altuia, fericiţi ĩn contopirea noastră şi de-atunci plutim împreunã ĩn conştiinţa marelui tot sau a marelui nimic…Moartea nu mi-a adus răspunsurile ce speram cã or sã vinã şi tot ce ştiu acum e cã viaţa este sau a fost singura certitudine, singura valoare ce meritã preţuitã…şi nu mai vreau decât atât: ca din praful nostru sã se nască un alt pământ , alţi oameni, mai liberi şi mai iubiţi decât am fost noi.