04.01.08
Vreau să deranjez!
|
Încă nu știu cum l-am convins să vină cu mine în cimitir la două noaptea să ne uităm la stele, când trenul lui pleacă la 7, dar știu că acum stă întins pe pătură lângă mine și se întreabă probabil dacă nu cumva am înnebunit amândoi. Nu mă gândesc la nimic, prefer să mă bucur că pot să tac lângă cineva care mă iubește necondiționat. Se pare că, de data asta însă, nu îmi ghicește starea și rupe tăcerea aia senină care era între noi:
El: Crezi că profanăm ceva acum? Eu: Ca să profanăm ceva, acel ceva ar trebui să fie sacru, nu crezi? Nu cunosc nimic suficient de sacru, încât să merite să fie profanat. El: Tu ce ai relație ai cu Dumnezeu? Eu: Una destul de confuză…ne certăm destul de des, avem păreri diferite despre care ar trebui să fie sarcinile lui…Probabil nu sunt prea dusă la biserică, altfel aș fi fost normală și care mai era hazul?…cred că prefer să cred în oameni… El: Să crezi în oameni? Eu: Da, nu te mai preface că nu înțelegi…uneori, explicațiile nu-și au rostul, mai ales că de multe ori știi ce urmează să zic înainte să deschid gura.. El: Asta pentru că sunt în mintea ta și mi-e bine acolo (râde, dar e un râs prea scurt, care nu schimbă cu nimic faptul că în câteva ore o să plece). Câteva secunde mă bucur din nou de tăcerea aia senină… El: Ți-e frig? Tremuri… Eu: Nu, deloc. El: Atunci, poate ți-e frică? Eu: Poate..Ție nu? El: Uneori, da, pentru că simt prea mult. Eu: Mie mi-e frică de exact contrariul…mi-e frică să nu mai simt nimic, să amorțesc… El: Asta nu s-ar întâmpla decât dacă ai muri, nu? Eu: Tu vorbești despre moarte de parcă ar fi o explozie, o secundă în care te-ai teleporta din lumea asta dincolo, ceva subit, radical…Eu cred că întotdeauna se moare treptat..Puțin câte puțin, în fiecare zi, cu fiecare vis ucis..E simplu: ucizi un vis, îl sufoci și pe-al doilea, de la al treilea încolo nici nu trebuie să te mai chinui, mor de inaniție, pentru că nu le mai hrănești decât cu cadavrele primelor două.. El: Ai început să mă sperii…Cred că locul ăsta nu îți face bine, nu? Eu: Din contră, îmi face foarte bine. În sfârșit, pot să mă aud gândind…cei de la subsol, nu ne deranjează și nici nu îi deranjează că vorbim…Nu-ți face griji, sunt la fel de îndrăgostită de viață, de oameni, de tine, cum mă știai, numai că uneori mă doare că sunt înconjurată de oameni care au învățat să simtă matematic, să se bucure fracturat, numai pe jumătate…. El: Ai și tu dreptate…poate nu vrem să ne irosim entuziasmul pe lucruri inutile.. Eu: Numai că eu m-am săturat să simt prudent, să trăiesc prudent…după regulile altora. Ni se oferă mereu o libertate condiționată, știi? Ești liber să faci ce vrei atâta timp cât nu deranjează pe nimeni. Ei bine, eu vreau să deranjez. Vreau să deranjez, da? M-am ridicat în picioare și, de-acolo, din mijlocul cimitirul, am strigat cât m-au ținut plămânii: Vreaaaaauuuuu să deranjeeez! |
||
|
|
||
