Vreau să deranjez!

În drum spre casă

Andr@ — Tue, 01 Apr 2008 20:52:15 +0000

Când eram mică visam să schimb lumea. Numai că lumea nu era de acord că eu ar trebui să o schimb. Așa că, drept pedeapsă pentru aroganța mea, lumea m-a schimbat pe mine.
Când eram mică și naivă, credeam că oamenii buni zâmbesc și că oamenii care zâmbesc sunt buni. Acum știu mai bine. Acum știu că uneori cei mai buni oameni uită să zâmbească pentru că nu au timp să zâmbească. Sunt ocupați să dăruiască anonim. Și mai știu că adesea în spatele unui zâmbet poate să zacă până și gunoi.
Pe vremea aia, ne-au învățat la școală că Pământul e rotund. Acum îi văd numai colțurile…imperfecte și aspre…
Atunci, credeam că Dumnezeu locuiește la biserică. (Tot la școală mi se zisese asta. ) Mă duceam tot timpul să-l văd și ne jucam pititea. El câștiga mereu, dar nu mă supăram pe el…cum era să te superi pe Dumnezeu? Acum nu îmi mai place să ne jucăm de-a v-ați ascunselea. Mai ales că eu cred că trișează…..Azi știu că prin multe biserici Dumnezeu nu a mai trecut demult și că uneori îi place să stea în stația de metrou.
Când eram mică, vroiam să câștig cu orice preț. Indiferent de ce joc era vorba. Acum mă dau bătută prea ușor, pentru că, pur și simplu, unele jocuri nu merită jucate. Rănesc prea mult.
Când eram mică, nu suportam nici somnul de după-amiază, nici pe cei care îl practicau. Asta nu s-a schimbat.
Pe atunci, urcam treptele două câte două și coboram pe balustradă. Acum iau liftul.
Alergam de plăcere și nu înțelegeam de ce nu fac și adulții la fel. Azi am înțeles că pentru majoritatea, alergatul însoțește o cură de slăbire.
Pictam pereții cu degetele după ce îmi scufundam mâna în acuarele. Acum nu-mi mai vopsesc decât rădăcinile.
Când eram mică, nu exista decât un singur Pinnochio. Azi văd cel puțin un Pinnochio oriunde mă duc, numai că nu le crește nasul….minunile geneticii..
Pe vremea aia picam, mă juleam , făceam ”buba” și o puneam pe mama să mă pupe ca să treacă. Și trecea. Azi, pic, mama mă pupă, dar nu mai trece așa ușor. Și rămân mereu semne.
Eram o mică teroristă care îi bombarda pe toți cu întrebări. Azi mi se cer prea des răspunsuri.
Când eram mică, făceam figurine din plastilină. Acum mi se pare că figurinele mele au prins viață și voce și merg pe două picioare….unele dintre ele încă așteaptă să fie modelate…Și eu cred că sunt făcută din plastilină. Mă modelez singură

Sfârșitul lumii în 24 de ore

Andr@ — Tue, 01 Apr 2008 19:26:20 +0000

Au trecut undeva ĩntre cinci minute şi o eternitate de când am murit-noi, oamenii-, un timp pe care nu l-a mai măsurat nimeni. Când vestea despre cutremurul ce urma sã ne înghită pe toţi a fost transmisã la radio, eram la birou, sorbind dintr-o cafea foarte tare, menitã sã mă ţină ĩn prizã pentru a îmi putea termina cartea. Am înţeles atunci cã aceia ce anunţaseră prăbuşirea omenirii amânaseră vestea, sperând cã mai pot schimba ceva, cã pot găsi soluţii, dar cã, apoi, renunţaseră şi ei la luptã, realizând cã suntem cu toţii jucării ĩn mâna sorţii. Sigur, primul meu gând a fost cã ar trebui sã mă rog, sã-l implor pe Dumnezeu sã facă o minune, dar am realizat imediat cã Dumnezeu murise deja, înaintea noastră, iar astea aveau s-o dovedească, ĩn următoarele ore, toate bisericile, moscheele şi sinagogile pe care oamenii le-au ars până ĩn temelii, ĩn revolta lor ce nu a primit răspuns.
Apoi, m-am ridicat de la birou, cuprinsã de o mâhnire groaznicã la gândul cã tot ceea ce am scris era acum inutil, nu mai servea nimănui, cã toate zbaterile noastre fuseseră ĩn van şi tot ceea ce construiserăm urma sã fie dărâmat. Afarã, pe străzile ĩncã întregi ale oraşului, fiecare reacţiona ĩn felul lui: urlând, fugind (parcã de sine), distrugând, plângând sau, pur şi simplu, acoperindu-se ĩn resemnare şi aşteptând. Haosul, care înainte fusese mascat sub ordinea noastră artificialã, îşi arãta acum adevăratul chip. Ĩn lumea aceasta care acum era dezlănţuitã, oamenii îşi cãpãtau ĩn sfârşit libertatea absolutã, numai cã ea ne era adusã sub cel mai ironic chip. Sigur, dacã Dumnezeu nu mai exista, totul era permis: orice jaf, orice crimã, orice act subuman pe care l-ai fi săvârşit ĩn interesul tău personal, oamenii puteau fi cât de egoişti doreau, dar ce rost ar mai fi avut toate astea dacã acelaşi sfârşit ne aştepta pe toţi?
Mă grăbeam spre farmacia la care lucra mama, unde speram s-o găsesc şi s-o privesc ĩn ochi pentru ultima oarã, când, trecând printr-un parc aparent pãrãsit, chipul fericit şi neştiutor al unui prunc, ce abia fusese alăptat, mă izbi. Lui nu-i spusese nimeni cã viaţa lui abia începutã şi purã ca o foaie albã, ca un norişor de vara se va sfârşi ĩn mai puţin de 24 ore. Copleşitã, nu am putut sã nu admir forţa femeii ce îl îmbrăţişa şi ĩi zâmbea, încercând sã-i păstreze nealterat universul. Ştiu cã ea aflase, se putea citi ĩn ochii ei trişti, dar îl minţea cum numai mamele pot sã o facă şi cum, minute mai târziu, printre rafturile de medicamente, a făcut-o şi mama.
-Puiule, totul va fi bine, s-au înşelat sigur, o sã vezi, nu se va întâmpla nimic rău. Aş fi vrut sã o cred, dar era clar cã nu se convinsese nici pe sine. I-am spus: „Te iubesc, mamã”, am sărutat-o pe frunte şi am îmbrăţişat-o, bucurându-mă cã pãrul ei ĩncã mai mirosea a iasomie. Apoi, am dat sã plec, iar ea nu m-a oprit, pentru cã îşi imagina probabil unde trebuia sã ajung, dar m-am întors de la uşã, împinsã de un gând nou, şi i-am spus „La revedere” fãrã cea mai micã ironie.
Afarã am dat din nou de acel amestec de stãri şi reacţii derutant, dar cu o intensitate vizibil crescândã. Printre bătrâni ce priveau liniştiţi ĩn gol, zăream cupluri care se sărutau, o femeie care urla ĩn chip groaznic, rostind numele unui Marius, care nu ĩi răspundea, un băiat ce izbea furios de un pom chitara ale cãrei acorduri nu aveau sã mai fie auzite vreodată…. şi, printre toate astea, durerea atâtor poveşti ce nu au mai fost scrise, durerea surdã a poveştilor noastre…
Ca şi când ne-am fi dat întâlnire, Edi mă aştepta acolo unde bănuiam cã o sã fie, ĩn cafeneaua ĩn care ne-am cunoscut . Plecasem de-acasă ĩntr-o cãmaşã de noapte albã şi subţire, iar el purta un costum cu cravatã pe care-l îmbrăcase înainte sã plece la bancã, dar niciodată până atunci nu ne asortasem la fel de bine, nu aparţinusem la fel de mult unul altuia…Ne-am sărutat şi, ĩn sărutul acela prelungit şi disperat, am văzut totul: şi iubirea, şi viaţa şi moartea şi pe noi, învingători…După un timp, am rupt tăcerea, i-am dezvăluit ideea care mă întorsese din drum când ieşeam din farmacie, i-am spus cã eu credeam ĩn dreptul de a ĩţi alege momentul morţii, de a nu te abandona fatalităţii, de a fi stăpân măcar pe o fărâmã din destinul tău şi, deşi îmi pierdusem coerenţa, ştiam cã el mă înţelegea ĩntru totul…apoi, am scos din buzunar somniferele furate şi l-am întrebat: „Vrei sã murim împreunã?” Mi-a răspuns răsturnând conţinutul tubului pe masã şi împărţind pastilele ĩn douã grămezi egale şi amândoi ştiam ce aveam de făcut… Sfârşitul ne-a găsit dormind pe podea, muriserăm demult unul ĩn braţele altuia, fericiţi ĩn contopirea noastră şi de-atunci plutim împreunã ĩn conştiinţa marelui tot sau a marelui nimic…Moartea nu mi-a adus răspunsurile ce speram cã or sã vinã şi tot ce ştiu acum e cã viaţa este sau a fost singura certitudine, singura valoare ce meritã preţuitã…şi nu mai vreau decât atât: ca din praful nostru sã se nască un alt pământ , alţi oameni, mai liberi şi mai iubiţi decât am fost noi.

Vreau să deranjez!

Andr@ — Tue, 01 Apr 2008 19:23:04 +0000

Încă nu știu cum l-am convins să vină cu mine în cimitir la două noaptea să ne uităm la stele, când trenul lui pleacă la 7, dar știu că acum stă întins pe pătură lângă mine și se întreabă probabil dacă nu cumva am înnebunit amândoi. Nu mă gândesc la nimic, prefer să mă bucur că pot să tac lângă cineva care mă iubește necondiționat. Se pare că, de data asta însă, nu îmi ghicește starea și rupe tăcerea aia senină care era între noi:
El: Crezi că profanăm ceva acum?
Eu: Ca să profanăm ceva, acel ceva ar trebui să fie sacru, nu crezi? Nu cunosc nimic suficient de sacru, încât să merite să fie profanat.
El: Tu ce ai relație ai cu Dumnezeu?
Eu: Una destul de confuză…ne certăm destul de des, avem păreri diferite despre care ar trebui să fie sarcinile lui…Probabil nu sunt prea dusă la biserică, altfel aș fi fost normală și care mai era hazul?…cred că prefer să cred în oameni…
El: Să crezi în oameni?
Eu: Da, nu te mai preface că nu înțelegi…uneori, explicațiile nu-și au rostul, mai ales că de multe ori știi ce urmează să zic înainte să deschid gura..
El: Asta pentru că sunt în mintea ta și mi-e bine acolo (râde, dar e un râs prea scurt, care nu schimbă cu nimic faptul că în câteva ore o să plece).
Câteva secunde mă bucur din nou de tăcerea aia senină…
El: Ți-e frig? Tremuri…
Eu: Nu, deloc.
El: Atunci, poate ți-e frică?
Eu: Poate..Ție nu?
El: Uneori, da, pentru că simt prea mult.
Eu: Mie mi-e frică de exact contrariul…mi-e frică să nu mai simt nimic, să amorțesc…
El: Asta nu s-ar întâmpla decât dacă ai muri, nu?
Eu: Tu vorbești despre moarte de parcă ar fi o explozie, o secundă în care te-ai teleporta din lumea asta dincolo, ceva subit, radical…Eu cred că întotdeauna se moare treptat..Puțin câte puțin, în fiecare zi, cu fiecare vis ucis..E simplu: ucizi un vis, îl sufoci și pe-al doilea, de la al treilea încolo nici nu trebuie să te mai chinui, mor de inaniție, pentru că nu le mai hrănești decât cu cadavrele primelor două..
El: Ai început să mă sperii…Cred că locul ăsta nu îți face bine, nu?
Eu: Din contră, îmi face foarte bine. În sfârșit, pot să mă aud gândind…cei de la subsol, nu ne deranjează și nici nu îi deranjează că vorbim…Nu-ți face griji, sunt la fel de îndrăgostită de viață, de oameni, de tine, cum mă știai, numai că uneori mă doare că sunt înconjurată de oameni care au învățat să simtă matematic, să se bucure fracturat, numai pe jumătate….
El: Ai și tu dreptate…poate nu vrem să ne irosim entuziasmul pe lucruri inutile..
Eu: Numai că eu m-am săturat să simt prudent, să trăiesc prudent…după regulile altora. Ni se oferă mereu o libertate condiționată, știi? Ești liber să faci ce vrei atâta timp cât nu deranjează pe nimeni. Ei bine, eu vreau să deranjez. Vreau să deranjez, da?
M-am ridicat în picioare și, de-acolo, din mijlocul cimitirul, am strigat cât m-au ținut plămânii: Vreaaaaauuuuu să deranjeeez!